În zilele mohorâte, ploioase și friguroase de toamnă sau în cele geroase de
iarnă, parcă ai vrea să aduci în casă
puțin din strălucirea și căldura dogoritoare a soarelui de vară... Prietenii
vin în vizită și așteaptă de la tine ceva care să-i încălzească și să le
amintească de zilele însorite. Din cămare De Acasă
scoți o sticlă cu lichid de o încântătoare culoare
aurie, cu un buchet desărvâșit și cu nuanțe delicate de flori și fructe de
cais.
Este vorba despre Țuica de Bârlad, un produs De Acasă, doar pentru prieteni, făcută din caise coapte - fructe mici și pufoase,
cu gust aromat și parfum intens.
Și așa începe povestea
caisului și a caiselor, fructe cu pielea
catifelată și aurie, cu o aromă unică și îmbietoare, cărora li s-au atribuit conotații divine,
fiind socotite „nectar al zeilor”.
Originea caisului se pierde în negura timpului. Cu
secole înaintea nașterii lui Christos, grecii au adus de pe teritoriul Armeniei
de astăzi primele caise uscate și primii sâmburi de cais, cu care au sădit
livezi ce rodeau fructe aurii-portocalii și parfumate. Gustul lor
dulce-suculent li s-a părut atât de bun, încât i-au atribuit origine divină,
socotindu-l un nectar al zeilor, iar caisele au devenit ofrande pentru
Divinitate. De la greci, caișii au fost preluați de romani, care i-au răspândit
în întreaga Europă și în Africa, numindu-i Prunus armeniaca, adică pruni de Armenia,
denumire științifică ce s-a păstrat până astăzi. Totuși, originea caișilor pare
a fi mult mai îndepărtată decât Armenia, dovezile arheologice arătând că
aceștia erau cultivați în India și China acum cinci mii de ani, deci cu mult
înainte ca ei să ajungă în zona Caucazului. La fel ca și în Grecia sau Roma
antică, în străvechile civilizații asiatice se spunea despre caise că poartă în
ele o părticică din nectarul zeilor.
Caișii fac parte
din familia Rosaceae, care cuprinde și alți pomi fructiferi, precum mărul,
părul, prunul sau piersicul. În present, caisele se cultivă în peste 63 de
țări, supremația acestei culturi deținând-o Turcia cu peste 20% din producția
mondială. Urmează Iran, Italia, Maroc, Pakistan, Japonia, Spania, Algeria,
Grecia și Franța.
Varietăţile de caise, cam 300
în întreaga lume, au proprietăţi nebănuite, dar
și calitatea de a se transforma în țuică, o licoare aurie de origini necunoscute.
În cartea sa „Din
etnologia cumpătării. Palinca, ţuica şi vinarsul la români”, Ioan Godea spune
că ţuica, deşi produsă pe scară mare în gospodăriile româneşti, este menţionată
în documente destul de târziu. Autorul mai precizează că, în ziua de azi,
noţiunea de „ţuică” se foloseşte pe tot teritoriul României, „fără a exista o
preocupare cât de mică în delimitarea expresiei în raport cu alte distilate
cunoscute sub alte denumiri”.
Dicţionarele nu dau multe lămuriri cu privire la etimologia
cuvântului. Conform DEX-ului, ţuica este „băutură alcoolică obţinută prin
fermentarea şi distilarea prunelor sau altor fructe”, numele provenind din
sârbă, „cujka”. Curios e că, într-o lucrare maghiară de specialitate, se spune
despre distilatul cu pricina că e de origine românească, şi că de la noi l-au
luat sârbii...
Ţuică,
pălincă, horincă, rachiu, vinars, trăscău, tescovină, secărică... Oricum i-ai
zice, tăria cu mărgeluţe sau nu, gălbioară sau nu, mirosind a prune sau nu, îţi
încălzeşte inima la petreceri sau în iernile năpădite de nămeţi, alături de
prieteni buni.
Mereu pentru prieteni, Țuica de Bârlad, un produs De Acasă, este armonia soarelui cu a pământului, cea care dezleagă limbile și leagă
prietenii.
